Ce visam si ce facem?

"Lupta pentru putere o cunoastem inca de mici. Ni se povesteste despre lupta dintre bine si rau si cum puterea binelui invinge intotdeauna...insa oricat am incerca, raul iese tot timpul la iveala"....este o fraza care am auzit-o astazi si care cu siguranta imi va ramane intiparita in memorie. Cuvintele acestei sintagme ma faceau sa ma gandesc la visele, sperantele si ambitiile unui individ. La varsta de un an ne alegem de pe "tava" destinul. Bunicamia zicea ca am luat pixul si banii. Acum imi dau seama de ce nu mai scriu la ziar, este destinul. Un ziarist nu va avea niciodata bani iar acum imi implinesc cealalta parte a destinului meu:)))

Tin si acum minte ca in dormitorul meu, intr-o bomboniera era bine pus buricul meu. Nu stiu cati din voi ati urmat aceasta traditie insa pe mine m-a obsedat timp de 3 ani(de la 4 ani de cand am inceput sa am o logica pana in ziua cea mare>> prima zi de scoala)

Mama imi invelise intr-o bucata de tifon o parte din buricul meu. Pare ciudat dar ma refer la cel care ti-l taie doctorul atunci cand vi pe lume. "Buricul tau s-a uscat asa ca tifonul este foarte bine innodat. In prima zi de scoala trebuie sa-l deschizi. Daca reusesti atunci vei invata bine. Daca nu.....vei avea numai note mici":)))) imi zicea Carmen(maicamia).
Am asteptat prima zi de scoala ca pe Mos Craciun. Ma duceam zilnic si ma uitam in scrumiera nu care cumva sa-mi fi disparut buricul.


Si in sfarsit ziua cea mare. Prima zi de scoala e memorabila. Nu m-a interesat nici invatatoarea, nici colegii nici tot tambalaul ala, eu abia asteptam sa ma duc acasa sa-mi deschid buricul. Si cand in sfarsit aveam permisiunea sa-l desfac....vaii ce stress. L-am intors , l-am sucit pana cand m-am plictisit si am tras cu dintii de tifonu ala de s-a rupt si buricu si ambalaju si dintele meu din fata. Ma gandeam "cata emotie pentru un cacat de buric care acum ma plictiseste si ma enerveaza".

Povestea buricului meu mi-a marcat existenta pentru ca de la 7 ani si pana acum nu am facut decat sa repet povestea. Ambitia e mare pana cand ai obtinut ceea ce ai dorit si cand ai obtinut ti-ai dat seama ca iti este inutil si ca ti-ai pierdut timpul dorindu-ti-l.

Nu mi-am dorit sa ma fac nici medic , nici profesoara nici calugarita:)))) La 14 ani Manescu (pe vremea cand exista) zice "Do'soara ai doua optiuni> colegiul militar sau jurnalismul". Ziceam "asta glumeste? Unde ma baga pe mine intr-un colegiu militar cred ca nu stie ce are la usa. Cu siguranta as fi fugit pe geam din prima zi". Si bineinteles ca nu stia de vreme ce nu am stat la usa lui:))) Nu m-a interesat prea tare ordinele lui deprinse din unitatea militara pe care o conducea asa ca am facut ce m-a taiat capul. Insa mi-am dat seama ca nu ar fi rau sa ma fac ziarista.

      Cursul de jurnalisti pentru situatii de urgenta organizat de maestrul "razboinic" Mario Balint (St)

Nu am fost fan Andreea Esca, pentru mine jurnalistii adevarati sunt aia care vorbesc cand cad bombe in spate nu cand li se rujeaza buzele. Nu tin minte sa fi avut vreun idol pentru ca niciodata nu am vrut sa fiu ca cineva. Simt ca nu am avut nimic din ceea ce mi-am dorit poate doar un singur lucru. Mi-am implinit ambitia. La ce folos la urma urmei nici de aia nu m-am tinut.

Vorbeam ieri cu o veche prietena care mi-a pus intrebarea pe care o urasc cel mai tare>"Esti fericita?" M-am blocat pentru ca nu am stiu ce sa raspund insa imediat mi-a revenit zambetul pe buze si am spus "Sunt multumita iar pentru mine asta e fericirea"

Mi-a spus ca sunt prima persoana pe care o cunoaste care e multumita si apreciaza ceea ce are. In fond si la urma urmei ce am? Voi avea totul cand o sa am un copil pana atunci sunt un nimic. Nu aduc nici un contribut societatii asteia si nu las nimic in urma daca maine da masina peste mine.

In general visam sa avem ceea ce nu am avut niciodata. Eu vreau un singur lucru. Cand il voi avea voi inceta sa mai fiu multumita si atunci voi cunoaste fericirea....