Va amintiti de povestile copilariei? Pare ciudat insa la 22 de ani am ajuns la concluzia ca ne traim viata in functie de povestea care ne-a marcat copilaria, pentru ca stiu ca fiecare individ a avut cand a fost mic o poveste pe care vroia sa o auda incontinuu. Stii personajele, stii ce fac, stii si care este finalul, dar emotia de la mijlocul povestii este tot timpul la fel de mare ca ultima oara cand ai auzit finalul pentru ca in mintea ta de copil refuzi sa iti aminesti finalul. Refuzi doar ca sa te poti bucura de acel final fericit al povestii, si ca sa il traiesti cu aceiasi intensitate ca data trecuta.
Trei fete de imparat, mica mare si mijlocie. Imparatul intreaba fata cea mare "Fata tatii cat ma iubesti tu pe mine?", "Ca zaharul in bucate tata atat te iubesc". Bucuros de raspuns, imparatul pune acelasi raspuns fetei cei mijlocii............"Ca mierea in bucate tata". Incantat imparatul intreaba fata cea mica. Aceasta raspunde "Ca sarea-n bucate tata". Foc si para a fost imparatul. Cum ca sarea? Sarea e sarata nu e dulce ca mierea si zaharul. O izgoneste pe fata cea mica de la imparatie.
Ani grei au trecut pe apa sambatei sa zicem vreo 10. Fata cea mica se marita cu cel mai frumos si bogat print din imprejurimi, iar imparatul nostru cu cele trei fete, batran acum, este si el invitat. Ironia sortii face ca acesta sa nu stie ca asista la nunta propriei fete, cea pe care o izgonise acum 10 ani.
Bucatele au fost puse pe masa, cele mai alese carnuri, cele mai delicioase supe si ciorbe. Imparatul nostru nu le putea manca asta pentru ca toate erau dulci. Gusta de la vecini, simte cat sunt de bune insa ale lui erau toate dulci.Se duce la mireasa sa se vaite ca bucatele sale sunt toate indulcite.
"Nu ai spus tu tata, ca iubirea ca sarea-n bucate nu e buna", a raspuns aceasta.
Ce putea sa mai spuna imparatul decat ca ii pare rau, poate nici asta. Ideea e ca aceasta poveste ma urmareste si in zi de astazi si nu imi explic de ce. Nu imi explic ce facea ca subconstientul meu de copil, din acele vremuri sa ma faca sa nu ma satur de povestea asta. O ascultam mereu, de fiecare data cand TATAL meu avea nervi sa mi-o zica. Ma uit astazi in jur si observ ca oamenii traiesc exact ca in povestea mea.
Cauta dulcegariile vietii, si nimeni nu se multumeste cu partea sarata a acesteia. Oare de ce?
Eu imi doresc sa iubesc ca "Sarea'n bucate"
